Austria. Povestea lui Andreas Onea, un campion sportiv cu un braț: Românul sparge așteptările și barierele din mintea celorlalți

Loredana Iriciuc / 12 aug 2022, 20:08
Austria. Povestea lui Andreas Onea, un campion sportiv cu un braț Românul sparge așteptările și barierele din mintea celorlalți
Austria. Povestea lui Andreas Onea, un campion sportiv cu un braț Românul sparge așteptările și barierele din mintea celorlalți

Andreas Onea sparge așteptările și barierele din mintea celorlalți. Și nu doar cu atitudinea lui! Tânărul român de 30 de ani este unul dintre cei mai rapizi înotători din Austria și este prezentator sportiv ORF - și o face doar cu un singur braț. Într-un interviu acordat recent cotidianului „Helden der Freizeit” (HF), multiplul medaliat al concursurilor de înot destinate persoanelor cu dizabilități dezvăluie motivul pentru care cel mai mare succes sportiv al său nu este și cea mai mare realizare din viața sa, cum și-a făcut debutul ca și moderator sportiv, dar și de ce nu ar mai fi în viață fără fapta altruistă a mamei sale.

Andreas Onea sparge așteptările și barierele din mintea celorlalți. Și nu doar cu atitudinea lui! Tânărul de 30 de ani este unul dintre cei mai rapizi înotători din Austria și este prezentator sportiv ORF - și o face doar cu un singur braț. În interviul acordat recent, multiplu medaliat în paraswimming dezvăluie de ce cel mai mare succes al său nu a fost cea mai mare realizare a lui, cum a ajuns să-și facă scurtul debut sportiv, de ce nu ar mai fi în viață fără fapta eroică dezinteresată a mamei sale. 

„Helden der Freizeit” îi amintește lui Andreas faptul că a câștigat medalii la Jocurile Paralimpice, dar a ocupat și locul al patrulea și al cincilea, întrebându-l dacă a considerat aceste clasări un succes sau un eșec.

„Asta depinde de perspectivă și de diferența de timp din cursa în sine. La Londra, de exemplu, am terminat pe locul patru cu un timp incredibil. Nu m-am putut învinovăți, a fost o performanță de top, alți trei au fost mai buni. Dar pentru mine se simte ca o înfrângere pentru că știu că a fost diferență de doar 26 de sutimi. Pe de altă parte, am fost al treilea la Rio, performanța mea atletică a fost un dezastru absolut, dar am fost pe podium și am câștigat medalia. Deși Rio ar trebui evaluat negativ din punct de vedere sportiv, pentru mine este unul dintre cele mai mari succese ale carierei mele”, spune Andreas.

Românul prezintă rubrica de sport pentru persoanele cu dizabilități ORF de când avea 20 de ani. „A fost întotdeauna jobul tău de vis să fii prezentator sportiv?”, întreabă jurnaliștii austriaci.

„Deloc. Nici măcar nu aveam asta pe radar. Sunt fiul unei familii de imigranti români și am învățat să vorbesc germană la vârsta de șase ani. Am fost întotdeauna foarte timid în copilărie. Să stau și să vorbesc în fața oamenilor nu era exact ceea ce oamenii ar fi prezis pentru mine ca și carieră. Apoi a venit oferta și am avut de ales: o accept și o încerc, sau o resping de teamă să nu greșesc în emisiunea live. De fapt, inima mi-a spus: ”Nu o face.” A trebuit să ies din zona mea de confort. Nu am vrut să mă învinuiesc pentru că nu am încercat. O fac de zece ani acum și suntem singurul format de televiziune din lume care se ocupă în mod regulat de sporturile cu dizabilități. Lucrul frumos este că a rezultat într-o pasiune și o carieră profesională. Nu doar la televizor, și la nivel de eveniment ca moderator al evenimentelor. M-a îndepărtat puțin și de problema dizabilității, pentru că moderez și formate care nu au nicio legătură, precum golful, baschetul, voleiul, handbalul și, de asemenea, știrile sportive. Asta e frumusețea”, a spus Andreas.

 

„Ce caută acolo? Are propriile sale competiții. De ce ne ia locul?”

 

Întrebat dacă s-a confruntat cu critici legate de dizabilitatea lui, românul a spus că „nu, n-am auzit pe nimeni supărat din cauza asta”.

„Deseori înot în competițiile pentru persoane fără dizabilități. La începutul carierei mele, oamenii spuneau: ”Ce caută aici? Are propriile sale competiții. De ce ne ia locul?” Am fost parțial descalificat. Este în regulament, trebuie să înoți cu două brațe. Am un singur braț și nu pot înota cu două brațe. Totul a dispărut după ce am câștigat finala B la campionatele de stat din 2012. De atunci, nimeni nu m-a chestionat cu privire la handicapul meu. Pentru mine a fost important să dau un răspuns sportiv”.

Andreas Onea crede că persoanele cu dizabilități sunt adesea subestimate. „Dacă petreceți o săptămână cu noi, paraînotatorii, veți auzi lucruri pe care nu ați fi crezut că sunt posibile să le spună persoanele cu dizabilități. Amândoi colegii mei sunt în scaun cu rotile și am și un tânăr coleg care are dizabilități de învățare. Acolo rușine într-un mod bun. Nu vătămător, nu derogatoriu. Este de ajutor dacă poți face față situației tale cu distracție. Dacă întâlnesc pe cineva care nu mă cunoaște și fac imediat o glumă cu un singur braț, atunci vad că iau totul cu calm. Puteți fi mai deschis și să întrebați: Ce s-a întâmplat?”

 

Andreas Onea: Eroii mei sunt părinții

 

Întrebat cine este un erou pentru el, Andreas Onea a spus că părinții. „Ar fi trebuit să mor în accidentul de mașină în care mi-am pierdut brațul. M-au găsit doar pentru că m-au căutat la sfatul mamei. Ea însăși a fost grav rănită lși singurul lucru pe care îl avea în minte era: ”Unde sunt copiii mei? Mai sunt copiii mei în viață?” Ea nu știa că are sângerare internă, că era atât de grav rănită încât nu știa dacă va supraviețui. Încă se gândea doar la noi, copiii. Acesta a fost motivul pentru care apoi am fost căutat și găsit. Altfel aș fi sângerat până la moarte în șanț. Această abnegație, această iubire necondiționată din partea mamei mele mi-a salvat viața. Și speranța pe care părinții mei au exemplificat-o a fost formativă pentru mine”.

Întrebat dacă își amintește o situație mai specială, Andreas a povestit că atunci când era în spital și tatăl lui s-a trezit din comă. „Mai târziu mi-a spus cum a fost. I-au spus ce s-a întâmplat și tatăl meu a început să plângă. Când aveam aproape șase ani, m-am apropiat de el și l-am întrebat: ”Tată, de ce plângi?” Iar el mi-a răspuns: ”Uite ce s-a întâmplat. Îți lipsește un braț, mama nu este bine, bunicul nu este bine, eu nu sunt bine. Cum să nu plâng?” Apoi l-am încurajat și i-am spus: ”Îmi iau o mână de păpușă și totul va fi bine.” Asta i-a dat multă încredere. Să știu că atunci când gândesc așa de mic copil, că vrea să trăiască această speranță pentru mine. Acesta era motto-ul nostru atunci. Totul va fi bine, o putem face, avem încredere unul în celălalt. A fost incredibil de important și formativ pentru mine în copilărie”.

Andreas Onea a mai fost întrebat și cât de mult efort depune pentru a-și putea trăi pasiunea. „Nu am fost niciodată motivat să trăiesc din asta, pentru că eram conștient că de fapt nu era posibil. Ideea a fost cum reușesc să finanțez totul fără să plătesc prea mult și să-mi pot atinge obiectivele. Am avut noroc că am prins un moment favorabil când parasportul a primit un impuls internațional și era regândit la nivel național. Structurile au devenit mai incluzive și serviciile noastre au fost răsplătite, chiar dacă doar cu prudență la început. Așa că s-a dovedit că pot trăi din sport. Mă antrenez de două ori pe zi, de șase ori pe săptămână. O astfel de sesiune de antrenament poate dura o jumătate de zi”.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News


Get it on App Store Get it on Google Play

  TOP STIRI CELE MAI

  Flux de stiri

Vezi cele mai noi stiri

Iti place noua modalitate de votare pe stiridiaspora.ro?
Contact | Politica de confidențialitate | Politica cookies |

Vezi versiune mobil
Vezi versiune tabletă
Vezi versiune desktop

cloudnxt2
YesMy - smt4.1.0