În articolul „Vechi versus nou. Adaptarea obiceiurilor emigranților români la realitățile socio-culturale ale țărilor de destinație a migrației”[1] scris de Ana Daniela Farcaș[2] în Buletin Științific, seria A, Fascicula Filologie, nr. 1/ 2020.
Unul dintre cercetătorii de seamă ai șocului cultural este canadianul Kalervo Oberg (1901-1973).
„Șocul cultural este o stare de confuzie și anxietate care apare într-un mediu nefamiliar, în care nu știm cum să acționăm. Șocul cultural poate apărea în țări multiculturale, precum SUA și Canada, dar și în Europa - țări în care se află comunități mari de imigranți, formându-și propriile cartiere, delimitând noi zone de locuit (cum ar fi cazul Franței, unde un cetățean francez poate experimenta un șoc cultural după ce intră într-un cartier musulman sau chinez, situat în propriul oraș).”
Lucrarea este despre procesul de adaptare la realitățile socio-culturale ale unei alte țări care a fost abordat în studii științifice care a avut ca subiect de cercetare adaptarea la șocul cultural. Scopul de bază a fost migrația forței de muncă, insuficient analizat pentru a scoate în relief modalitățile caracteristice ale românilor peste hotare. Autoarea precizează că lucrarea sa prezintă o serie de observații realizate în cadrul strategiilor de cercetare din cadrul proiectului MIRO.
Șocul cultural a făcut obiectul mai multor ramuri ale cercetării umaniste, fenomenul este unul mult dezbătut. Autoarea îl citează pe John Macionis, care susține că ne simțim adesea neliniștiți atunci când suntem expuși unei culturi diferite. Anxietatea este rezultatul șocului cultural. „Dintre toate categoriile de persoane care se mută dintr-o țară în alta, grupul care a stârnit cel mai mare interes în studiul șocului cultural este format din imigranți, din mai multe motive. Migrații sunt persoane care se mută voluntar, cu intenția de a se stabili într-o altă țară (diferită de țara lor de origine) pentru o perioadă lungă de timp.” În general, acest tip de probleme apar când există diferențe culturale. Autoarea scrie despre metoda de cercetare că interviurile au fost realizate cu ajutorul unor chestionare care conțineau întrebări predefinite legate de motivele plecării, tradițiile și obiceiurile vechi sau noi păstrate sau observate în țara de destinație a migrației. „Respondenții au fost persoane cu studii medii sau superioare, bărbați și femei, provenind atât din mediul urban, cât și din mediul rural. Toți subiecții chestionați au părăsit România în perioada post-revoluționară din 1989. Interviurile au susținut studiile în legătură cu adaptarea la un nou mediu social și cultural, arătând că majoritatea persoanelor care s-au adaptat trecând cu succes prin etapele șocului cultural au anumite caracteristici comune: sunt sociabili; interacționează la locul de muncă cu persoane care au naționalitatea țării gazdă, vorbind astfel limba oficială a țării de migrație. Au prieteni străini acolo, chiar dacă majoritatea vorbesc limba maternă (româna) în familie.”
Etapele șocului cultural
În opinia lui Kalervo Oberg există patru etape ale șocului cultural, cuprinse și de Farcaș în articolul menționat mai sus:
Etapa lunii de miere: o fază caracteristică primelor săptămâni de trai în străinătate, când totul pare o experiență nouă și captivantă diferențele fiind îmbrățișate ca experiențe speciale, iar turistul/imigrantul având o atitudine optimistă; această etapă poate dura de la câteva zile sau săptămâni până la șase luni, în funcție de circumstanțe, și este caracterizată printr-o cunoaștere relativ superficială a noului mediu.
Etapa Agresivă/Etapa Ostilității: o perioadă de criză, o etapă tipică pentru persoanele care petrec o perioadă mai lungă de timp în țara gazdă, care încep să experimenteze „realitatea” societății respective. Se caracterizează printr-o atitudine agresivă, critică - îndreptată împotriva țării gazdă (sau, în cazul nostru, a țării de migrație) și a locuitorilor acesteia - generată de dificultățile întâlnite în procesul de adaptare, în principal în ceea ce privește condițiile de trai. Principala caracteristică a acestei etape este situația problematică: vizitatorul întâlnește circumstanțe dificile peste tot: la noul loc de muncă, la școală, la cumpărături etc. - practic, în toate momentele vieții sociale - având impresia că este înțeles greșit de locuitorii țării în care se află. Aceste situații problematice apar din ignoranță, atât în ceea ce privește limba, cât și cultura. Există persoane care, în această etapă, renunță și se întorc în țara lor de origine. Etapa este caracterizată de o atitudine pesimistă, sentimentul de dor de casă, factori care duc la apariția stereotipurilor. Odată ce criza în cauză este depășită, se ajunge la a treia etapă.
Etapa de Recuperare/Etapa de Adaptare Treptată: vizitatorul începe să vorbească și poate înțelege limba străină într-o anumită măsură, este capabil să se adapteze noului mediu. Criticile la adresa țării gazdă sunt relativizate, experiențele negative anterioare sunt percepute ca pași necesari pentru integrare, fiind adesea menționate cu umor. Această perioadă se remarcă prin faptul că încrederea în sine a migrantului crește.
Etapa de adaptare/Etapa de adaptare completă: este etapa finală în care vizitatorul acceptă cultura și obiceiurile țării gazdă „ca pe un alt mod de viață”, adaptarea fiind completă. Deși în unele situații pot apărea mici probleme sau neînțelegeri, nu există anxietate în viața de zi cu zi. Obiceiurile, mâncărurile tradiționale, mentalitatea rezidentului încep să fie apreciate și savurate. Dacă trebuie să se întoarcă în țările lor de origine, le va fi dor de țara gazdă și de oamenii pe care i-au descoperit.
Autoarea mai notează că Peter Adler a completat teoria lui Obreg susținând că atunci când experimentează un mediu nou, un migrant întâlnește stimuli noi care, pe baza experienței anterioare nu pot fi înțeleși pe deplin. Se creează o confuzie prin această interpretare greșită a acestor stimuli, care poate duce la o interpretare greșită a experiența de viață în general. Astfel că Adler propune un model de experiență tranzițională, ceea ce ar însemna trecerea de la o la o conștientizare de sine și culturală scăzută la o stare superioară de conștientizare. „Una dintre ipotezele lui Adler este că majoritatea indivizilor sunt oarecum (într-o măsură mai mică) conștienți de propria persoană, de credințele, valorile și atitudinile lor în cultura lor.” Se mai arată că „individul este capabil să treacă prin tranziții suplimentare în viață de-a lungul unor noi dimensiuni și să găsească noi modalități de a explora diversitatea ființelor umane.”
În concluzie, numai parcurgând aceste informații, putem avea o nouă perspectivă asupra dificultății procesului de adaptare la o altă cultură. Acest lucru ne ajută să înțelegem mai bine anumite comportamente care pot fi înțelese. Autoritățile se pot raporta într-un mod cât mai constructiv, având la dispoziție surse mai consistente de cunoaștere, cu privire la psihologia persoanei care emigrează. Nu în ultimul rând, în funcție de aceste informații se poate valorifica pentru ambele părți momentul unei interacțiuni folositoare, atât pentru persoana care se află în afara granițelor, cât și pentru autoritatea din țara de origine, care dorește să dezvolte o legătură durabilă și eficace cu aceasta.
[1] FARCAȘ, Ana Daniela. Old versus New. The Adaptation of Romanian Immigrants’ Habits to Socio-Cultural Realities of the Migration Destination Countries. Buletin Stiintific, seria A, Fascicula Filologie, 2020, 29.1: 263-282.
[2] (Această lucrare a fost susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării și Inovării din România, CCCDI – UEFISCDI, proiect numărul PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0116, în cadrul PNCDI III)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
