„Vă spun sincer că nu există nimic mai urât pe lumea aceasta decât să mergi într-un avion plin cu români care se întorc acasă… adică în Spania. Pentru că, vedeți voi, unii își iau țara înapoi doar atunci când vor ei. În rest, e mai bine cu Spania”, începe ea relatarea.
Ramona spune că tabloul este unul repetitiv, de fiecare dată.
„Hai să facem un pachețel frumos și le luăm pe rând, că mereu e la fel. Mereu există o familie cu cel puțin un copil care pare… posedat. Dacă e bine, țipă de bucurie. Dacă e rău, urlă de zici că l-a văzut pe diavol și l-a tras de păr. Își bat părinții, îi înjură, fac toate alea… și părinții nu le zic nimic, pentru că - nu-i așa? - copilul trebuie să fie liber să se exprime.”
Reprezentantul „oficial” al familiei, de regulă bărbatul, este „întotdeauna gălăgios”. „El trebuie să-și facă simțită prezența și își va găsi mereu un partener de conversație. Vorbesc amândoi tare, au glume de-alea de unchi la masa de Crăciun, după ce s-au băut prea multe pahare, și încheie totul cu un râs gros. După râs vine, inevitabil, tusea… că fumează oamenii mei.”
Femeile din aceste grupuri sunt, în schimb, „tăcute, elegante așa, și vorbesc cu copiii doar în spaniolă. Copiii la fel, răspund și vorbesc numai în spaniolă.”
Stereotipuri sau adevăr?
Apoi, Ramona trece la un alt detaliu pe care îl consideră definitoriu. „Masculii consumă mereu bere, au grijă să miroasă a borhot în permanență. Faptul că își cumpără un sandwich de proastă calitate, la un preț exagerat, le dă un sentiment de superioritate. În momentul în care mușcă din sandwich, te privesc cu aerul ăla: ‘Am dat 60 de lei pe un sandwich, tu cât ai dat?’”
Nici momentul îmbarcării nu scapă de ironia ei.
„Imediat ce și-au urcat trupșoarele în avion, se așază și se descalță. Apoi încep să se plângă de aerul condiționat: ‘Doamnă, opriți aerul ăsta condiționat, că ne trage curentul’. Și au mereu multe pungi la îndemână, pe care le foșnesc întruna. Că - vezi Doamne - n-au loc acolo: ‘Așa fac ăștia scaunele, dau o căruță de bani și nu ai loc să stai’.”
Momentul care a făcut-o pe Ramona să-și piardă răbdarea a fost întâlnirea cu un pasager „rubensian, peste 45 de ani” care a venit țopăind la un alt pasager din fața ei și, cu un rânjet, i-a zis: „Dacă încep să sar, oare se mișcă avionul?”. „Și a început să sară… și da, avionul se mișca. Eu i-am zis ‘da’, dar omul meu nu avea treabă cu legile fizicii”, povestește ea.
Ramona adaugă că, în fiecare astfel de zbor, există și o doamnă „care privește cu dezgust și cu dispreț pe cei care nu s-au adaptat condițiilor de civilizație. Doar că, la final, și ea aplaudă odată cu toată lumea.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
