APEL DISPERAT al foștilor DEȚINUȚI POLITIC: Vă rugăm, grăbiţi-vă!

Președintele AFDPR, Octav Bjoza, face un apel disperat către toată clasa politică din România să se grăbească cu reparaţiile morale şi materiale promise de 30 de ani, având în vedere că rata mortalităţii lunare a atins cifra de 320 de foști deținuți politici.
Octav Bjoza se întreabă de ce în anul Centenarului liderii politici au uitat că "Marii Făuritori ai Marii Uniri au murit lângă noi în temniţele şi lagărele de exterminare din vremea comunismului?". Este de neînțeles că România, prin instituțiile de stat și conducătorii ei, i-au abandonat de mult de eroii acestui neam. În altă țară, foștii deținuți politici nu numai că li s-ar fi arătat respectul cuvenit, dar ar fi fost modelul de urmat pentru generațiile tinere. În România, Octav Bjoza este un necunoscut, iar foștii deținuți politici nu și-au făcut loc în cărțile de istorie, deși i-a chemat Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Corneliu Coposu și toată elita României din perioada interbelică.
 
 
 
A  P  E  L
CĂTRE  ÎNTREAGA  CLASĂ  POLITICĂ  DIN ROMÂNIA
 
Subsemnatul Octav Bjoza, Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi
Politici din România şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) şi
Subsecretar de Stat în Guvernul României – Departamentul Luptători în
Rezistenţa Anticomunistă, consider că este nevoie să vă reamintesc, că
noi suntem aceia cărora, în urmă cu 60-75 de ani, Statul Român le-a luat
pentru totdeauna, libertatea, sănătatea, tinereţea, agoniseala şi
multora – vieţile.
Noi suntem aceia care, arestaţi de Securitate, am fost judecaţi de
tribunale militare, condamnaţi la moarte sau la munci silnice.
Noi suntem aceia care, torturaţi, bătuţi, înfometaţi, înlănţuiţi
şi lipsiţi de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală, am
muncit 5 ani la Canalul Dunărea – Marea Neagră, tot 5 ani în minele de 
plumb de la Nistru, Cavnic şi Baia Sprie.
Noi am construit Fabrica de ciment de la Taşca şi Barajul de la Bicaz.
Noi am construit marile combinate chimice la Oneşti şi Borzeşti.
Noi am construit digurile de pământ din Balta Brăilei şi Delta Dunării.
Noi am construit canale de irigaţii.
Noi am recoltat stuf, iarna, cu picioarele în apa îngheţată, mâncând
şerpi cruzi.
Noi am prestat munci agricole şi multe altele.
Peste tot, normele de muncă erau imposibil de realizat. Cei ce nu-şi
îndeplineau norma de muncă, erau opriţi în poarta lagărelor şi
bătuţi bestial.
Statul Român a fost acela care a creat, pentru noi, asemenea condiţii,
încât am lăsat pe acolo mii de morţi îngropaţi mişeleşte în miez de
noapte şi ale căror morminte nu se cunosc.
Tot ce a avut acest popor mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine
pregătit profesional, a trebuit să moară în condiţii ne mai întâlnite
în lumea comunistă europeană.
În naivitatea noastră, în anul 1990, am sperat ca Statul Român să
repare aceste nedreptăţi săvârşite, în principal, faţă de elitele
neamului românesc.
A apărut acel Decret Lege nr.118/1990, care are doar un caracter social şi
viager, ce ne permite să ne târâm până la moarte.
Nici vorbă de reparţii morale şi materiale pentru ceea ce, în mod
samavolnic, Statul Român ne-a luat.
Am sperat într-o lege a lustraţiei, încă din 1990, dar cum lustraţi
trebuiau a fi chiar parlamentarii, această lege avea să fie repusă în
discuţie abia peste 25 de
ani, adică atunci când nu şi-ar mai fi reclamat utilitatea.
Am sperat într-o lege prin care Statul Român să ne acorde nişte
distincţii denumite „Crucea Comemorativă”, pe trei clase, în funcţie
de lupta şi suferinţa fiecăruia dintre noi. Această lege a fost votată
în plen şi promulgată de Preşedinţie. Dar ea nu a fost pusă în
aplicare niciodată.
Cu foarte mare întârziere, adică după 20 de ani, a fost votată în
Parlament şi promulgată de Preşedinţie, Legea nr.221/2009, care ne
conferea posibilitatea de a percepe Statului Român, daune morale şi
materiale. La scurt timp, Curtea Constituţională de atunci, ne face pe
toţi nevăzători şi lipsiţi de posibilităţi intelectuale, declarând-o
„neconstituţională”.
S-a întrebat vreodată cineva ce lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri?
Desigur că nu!
Am sperat într-o replică a Legii nr.221/2009,  constituţională de
această dată şi anume, PLx nr.244/2011. Am fost purtaţi 4 ani prin faţa
Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor, după care, de alţi 3 ani, s-a
aşternut o linişte totală.
Am apelat cu memorii şi audienţe de-a lungul anilor, la instituţia
„Avocatul Poporului”, sperând că vom găsi un sprijin. Dar şi de
această dată ne-am înşelat. N-am realizat al cărui popor este această
instituţie „Avocatul Poporului”?
Am constatat că în limbajul legiuitorilor, în România, urmaş înseamnă
doar soţ-soţie supravieţuitori, copiii rămânând pe dinafară, adică,
ai nimănui. Copiii au suferit alături de părinţii lor, suportând
aceleaşi privaţiuni, ei neputând urma la timpul potrivit, studiile
dorite. Copiii foştilor deţinuţi politici erau scoşi de către
învăţători sau profesori la tablă în faţa clasei, după care se
adresau: „Priviţi cum arată un pui de năpârcă! Priviţi cum arată
fiul unuia care a supt sângele clasei muncitoare!” Mulţi dintre copiii
noştri au fost daţi afară din şcoli şi facultăţi. Statul Român a
găsit de cuviinţă să nu ofere nici cea mai mică reparaţie faţă de
aceştia. Incredibilă neruşinare!
O altă categorie solidară cu noi este aceea a deportaţilor. Într-o
singură noapte, aceea de Rusalii, a anului 1951, 44.000 de români, sârbi
şi şvabi, au fost deportaţi din Banat şi lăsaţi sub cerul liber al
Bărăganului. Întorşi după 4-5 ani la casele lor, au devenit chiriaşi
ai Statului Român, undeva în fundul curţii, într-o bucătărie de vară.
Demn de precizat este şi faptul că suferinţa noastră a continuat şi
după eliberarea din temniţe, lagăre sau deportări, noi fiind
marginalizaţi până la moarte şi dacă ar fi posibil, chiar şi dincolo
de ea.
Acum, la ceas de bilanţ, când intenţionăm să sărbătorim Centenarul
Marii Uniri, venim pentru ultima oară, în faţa dvs., cu un Proiect de
amendare a Decretului Lege nr.118/1990,  solicitând sprijinul întregii
clase politice.
Cu tristeţe constatăm că de la tribune universitare, parlamentare şi în
alte manifestări se vorbeşte despre Marea Unire, întruniri la care nu a
fost invitat nici unul dintre noi.
Să se fi uitat oare că Marii Făuritori ai Marii Uniri au murit lângă
noi în temniţele şi lagărele de exterminare din vremea comunismului?!
Lângă noi şi-au găsit sfârşitul Iuliu Maniu, Constantin Dinu
Brătianu, Gheorghe Brătianu, Înalte feţe bisericeşti ale
greco-catolicismului ardelean şi mulţi alţii.
Aveţi ocazia, iar noi – convingerea, că vă oferim această ultimă
şansă de a reabilita întrucâtva, onoarea clasei politice ce s-a perindat
la putere în aceşti 29 de ani, timp în care, 85.000 dintre noi, au
părăsit această lume.
Consider că aceste ultime repere morale ale României merită din partea
Statului Român şi a întregii clase politice,  mai multă atenţie,
recunştinţă, reparaţii morale şi materiale, având în vedere că rata
mortalităţii lunare a atins cifra de 320. Vă rugăm, grăbiţi-vă!
Get it on App Store Get it on Google Play

  Flux de stiri

Vezi cele mai noi stiri

  TOP STIRI CELE MAI

Iti place noua modalitate de votare pe stiridiaspora.ro?
Contact | Politica de confidențialitate | Politica cookies

Vezi versiune mobil
Vezi versiune tabletă
Vezi versiune desktop

diaspora.n-nxt.27