”Aveam aproape 14 ani. Eram în bucătărie și m-a întrebat cu lacrimi în ochi dacă sunt de acord să plece în Italia. Nu am ezitat nicio secundă. Îmi amintesc că din salariul pe care nu îl lua își cumpăra mănuși și seringi ca să poată să le facă tratamentul pacienților care erau internați la boli infecțioase. Viața multora dintre ei depindea de tratamentul intravenos. Uneori mai cumpăra și medicamente. Tot din salariul pe care nu îl lua. I-am spus că eu o să fiu bine și că o înțeleg de ce trebuie să plece. Nu mi-am desenat nicio secundă tabloul fără ea în peisaj, unde doar vocea ei o voi auzi la final de zi. A fost teribil. Teribil de greu. Apoi, încet-încet, a plecat și tata. La 15 ani, am rămas singură. Ai mei plecaseră în speranța că ne vor oferi mie și fratelui meu un viitor mai bun.
Câte milioane de lacrimi s-au scurs în anii ăștia? De câte ori aș fi vrut să fug la mama să mă aline sau de câte ori îi simțeam lacrimile pe față înainte să închidă telefonul, dar nu zicea nimic și părea puternică? De câte ori a renunțat la scutul ei și a plâns în hohote? De dor, de neputință, dar cel mai mult de dor? De câte ori poate și-a cheltuit și ultimii bănuți ca să vorbească cu noi? De câte ori a primit vești negre și s-a dus într-un colț a plâns și apoi a luat-o de la capăt?
Niște ani mai târziu, a plecat și fratele meu. În Spania. Tot pentru un viitor mai bun. Mai liniștit. Ăștia sunt ai mei din "mahala". Acum o să am și 2 nepoțele care vor trăi tot în "mahala".
Oameni din "mahala" care și-au lăsat copii și părinți în țară cu lacrimi în ochi și au plecat. Cu o valiză în care și-au pus toată viața. Au plecat spre o lume unde îi aștepta multă suferință și dor. Multă răutate. Nu toți au plecat să își ia o mașină second hand pe care să scrie "M**e PSD". Nu au plecat să se îmbogățească. Nu au plecat de drag sau ca să stea ore întregi la vamă în august ca pentru o săptămâna sau două să simtă că au familie. Că nu sunt singuri. Că sacrificiul lor are un scop. Poate s-ar întoarce, dar oricum orice întoarcere nu are cum să umple anii de dor. Iar eu am fost norocoasă. Aveam 14 ani când mama a închis valiza și a plecat în "mahala". Asta e "masa jalnică" de care vorbiți, doamna Pippidi. Și care, apropo, plătește taxe. Și aici, și acolo. Și încă așteptă să civilizați nu doar PSD-ul, ci toată clasa politică. #MahalauaMea”, este povestea Dianei Pârvulescu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
