Forțele armate ale Statelor Unite au lansat duminică dimineață un atac aerian de proporții asupra a trei dintre cele mai importante situri nucleare din Iran – Fordow, Natanz și Isfahan –, marcând cea mai semnificativă escaladare militară americană în Orientul Mijlociu din ultimele decenii. Operațiunea, ordonată de președintele Donald Trump, a fost descrisă de acesta drept „un succes militar spectaculos” și a implicat pentru prima dată utilizarea bombei GBU-57A/B Massive Ordnance Penetrator, cu o greutate de 13,6 tone.
În cadrul misiunii, șase bombardiere strategice B-2A „Spirit” ale Forțelor Aeriene Americane au decolat de la baza Whiteman din Missouri și au zburat aproximativ 37 de ore fără escală, cu mai multe realimentări în aer, pentru a atinge țintele din Iran. Avioanele stealth, greu detectabile de radarele inamice, au lansat 12 bombe „bunker buster” asupra sitului Fordow – considerat cel mai bine protejat complex de îmbogățire a uraniului din Iran.
Un alt bombardier B-2 a fost direcționat spre situl Natanz, unde a lansat două bombe suplimentare, vizând o altă locație esențială pentru programul nuclear iranian. În paralel, submarine americane au lansat 30 de rachete de croazieră BGM-109 Tomahawk asupra instalațiilor de la Natanz și Isfahan, țintind în special infrastructura subterană și facilitățile de procesare nucleară.
Bomba GBU-57A/B, cunoscută sub numele de „bunker buster”, cea mai puternică bombă non-nucleară a SUA
În centrul atacului s-a aflat utilizarea bombei GBU-57A/B, cunoscută sub numele de „bunker buster”, cea mai puternică bombă non-nucleară aflată în dotarea SUA. Cu o greutate totală de 13.600 kg, aceasta transportă 2,5 tone de exploziv de înaltă putere și este concepută să penetreze până la 61 de metri de beton armat sau rocă solidă – o capacitate esențială pentru distrugerea buncărelor adânc îngropate, altminteri inaccesibile armamentului convențional.
Bomba este ghidată prin GPS și sistem de navigație inerțială (INS), ceea ce îi oferă o precizie excepțională, iar mecanismul său de detonare inteligent permite activarea exact la adâncimea dorită pentru a produce distrugeri maxime în țintele fortificate.
În timpul invaziei din Irak, americanii și-au dat seama că au nevoie de o asemenea armă
Forțele Aeriene ale Statelor Unite au urmărit de-a lungul deceniilor dezvoltarea unei arme capabile să penetreze solul și să distrugă ținte îngropate la mari adâncimi, o necesitate strategică evidențiată tot mai acut în conflictele moderne. Încă din 2002, giganții Northrop Grumman și Lockheed Martin au lucrat la o bombă de penetrare de 30.000 de livre (aproximativ 13.600 kg), însă proiectul a fost abandonat din cauza dificultăților tehnice și a constrângerilor bugetare.
După invazia Irakului din 2003, analizele efectuate asupra siturilor lovite cu bombe de tip „bunker buster” au evidențiat o eficiență limitată: capacitatea de penetrare era redusă, iar distrugerile insuficiente. Acest diagnostic a revitalizat interesul pentru o armă mai performantă. Agenția pentru Reducerea Amenințărilor la Adresa Apărării (DTRA) a inițiat astfel proiectul MOP (Massive Ordnance Penetrator), fără ca Forțele Aeriene să emită o cerință militară oficială pentru o bombă ultra-grea.
În paralel, Forțele Aeriene au conturat conceptul unei colecții de arme penetrante de mari dimensiuni, cunoscută sub numele de „Big BLU”, care include și celebra GBU-43/B MOAB (Massive Ordnance Air Blast). MOP a fost dezvoltată în cadrul Direcției de Muniții a Laboratorului de Cercetare al Forțelor Aeriene, situat la Baza Eglin, iar proiectarea și testarea au fost realizate de Boeing. Bomba a fost concepută să fie lansată de bombardierele B-2 Spirit și viitorul B-21 Raider, folosind un sistem de ghidare GPS.
Primul test important a avut loc în martie 2007, într-un tunel DTRA de la White Sands Missile Range, New Mexico. În iulie același an, Northrop Grumman a primit un contract în valoare de 200 de milioane de dolari pentru modernizarea bombardierelor B-2, astfel încât acestea să poată transporta două bombe MOP de 14 tone fiecare — configurație compatibilă cu GBU-57.
Din 2008, MOP a fost testată în condiții variate, inclusiv prin lansări de pe sania-rachetă a poligonului Holloman High Speed Test Track și de pe bombardiere strategice B-52 și B-2 la White Sands. În octombrie 2009, ABC News a relatat că Pentagonul a obținut aprobarea Congresului pentru transferul de fonduri necesare accelerării proiectului.
Totuși, întârzierile în finanțare și ajustările succesive ale programului de testare au împins termenul de operabilitate pentru MOP până în decembrie 2010 — cu șase luni peste calendarul inițial. În aprilie 2011, USAF a comandat opt bombe MOP și echipamente auxiliare, într-o tranzacție în valoare de 28 de milioane de dolari. Câteva luni mai târziu, în septembrie, au fost recepționate 20 de bombe, concepute special pentru a fi lansate de B-2.
În februarie 2012, Congresul a aprobat o nouă tranșă de 81,6 milioane de dolari pentru dezvoltarea și îmbunătățirea ulterioară a armei. Bloomberg a raportat în noiembrie 2011 că Air Force Global Strike Command începuse deja să primească primele unități, iar Forțele Aeriene aveau până atunci în dotare 16 MOP-uri, suficiente pentru acoperirea nevoilor operaționale curente.
Până în martie 2012, la Baza Aeriană Whiteman exista un „stoc operațional” de bombe MOP, iar în același an, Pentagonul a solicitat o suplimentare de 82 de milioane de dolari pentru a spori capacitatea de penetrare a bombei. Un raport publicat în 2013 a confirmat succesul dezvoltării, iar în același an au fost inițiate testele de integrare pe bombardierele B-2, aducând bomba MOP la nivelul capacității operaționale maxime.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
