EXCLUSIV  Ministru, atac dur: PSD e în criză. Decizii condamnabile

Bogdan Bolojan / 16 oct 2018, 13:26 Salveaza PDF Comentarii

Fostul ministru al Culturii Ionuț Vulpescu instalat în funcție chiar după ce PSD A câștigat alegerile parlamentare. El critică acum Partidul Social-Democrat pentru anumite numiri complet greșite. 

Ce se întâmplă pe scena politică românească? 

A fost, și va rămâne,  o perioadă politică atipică. În care am asistat la o radicalizare fără precedent a pozițiilor principalilor actori politici. Radicalizare ce are încă potențial de creștere. Parafrazând titlul unui film celebru, este o radicalizare fără cauză. Deși e plină scena politică de rebeli. Care, în paranteză fie spus, de multe ori joacă teatru.

Radicalizarea  politicii este consecința a două procese la fel de penalizatoare pentru buna guvernare. Primul este personalizarea politicii. Partidul, oricare ar fi el, a ajuns să fie identificat cu, și redus la, liderul care-l conduce la un moment dat. Nu mai este o competiție între proiecte și programe, între idei și politici publice. Este un război între indivizi, în care partidele sunt târâte, și compromise, fără să reacționeze. Al doilea fenomen este derivat din primul și înseamnă renunțarea tot mai evidentă la mecanismele democrației interne de partid. Totul se petrece pe fondul dezideologizării vieții politice. Singura ideologie, dacă putem numi asta ideologie, este oportunismul!

Liderul de moment se înconjoară de yesmani și începe o crâncenă luptă pentru înlăturarea oamenilor "adversarilor", după principiul "învingătorul ia totul!". Deficitul de democrație din partide, intoleranța față de cei care nu rezonează cu liderul și nu-l susțin necondiționat, care-și permit atitudini critice față de el și față de felul în care evoluează partidul în spațiul public, se traduc printr-un deficit de democrație la nivelul societății. Nu poți avea un sistem politic democratic, atâta vreme cât partidele sunt, practic, entități totalitare!

Vi se pare că ultima perioadă a fost dominată și de un soi de isterie contestatară, ca să nu spunem mai mult?

Să nu ne ascundem după cuvinte: o  isterie contestatară a cuprins de ceva vreme spațiul politic și pe cel civic, ca urmare nicio instituție nu a rămas necontestată, la limită delegitimată de contestatari, care nu mai recunosc deciziile instituțiilor și instanțelor de judecată. La asta contribuie, fără îndoială, personalizarea instituțiilor, reducerea lor la lider, conducător, manager. Nu știu cine pe cine determină: criza de identitate a individului se transferă și în spațiul public, și se reflectă în criza de identitate a instituțiilor, sau criza de identitate a instituțiilor adâncește și agravează criza de identitate a individului?

Contestarea este firească, și necesară, într-o democrație. Doar că nu putem reduce tot ce înseamnă viață politică la contestare. Dar exact asta facem. Din lipsă de imaginație, din lipsă de valori, din lipsă de proiect, din lene intelectuală. Contestarea se adresează imediatului, dă bine în prime-time sau pe prima pagină a jurnalelor. Dar nu rezolvă absolut nimic, pentru că după contestare nu urmează nimic. Ne alegem lideri, în partide, sau reprezentanți, la orice nivel, în viața publică, doar pentru a avea pe cine contesta, sau pentru a avea de unde alege un țap ispășitor pentru unul sau altul dintre eșecurile noastre, ca indivizi sau ca societate.

De unde vine această atitudine?

Din lipsa de proiect, dintr-o greșită înțelegere a actului politic. Regret să spun că toate partidele s-au lăsat prinse într-un stupid joc de putere, au plusat permanent în materie de conflicte, au generat isterie și o atmosferă irespirabilă. În aceste condiții dialogul între forțele politice a devenit imposibil. Mai grav, isteria și ruperea punților s-au propagat și în interiorul partidelor, tot pe fondul jocurilor de putere.

Este prematur să ne gândim la poziționări în vederea alegerilor. Alegerile europene n-au atât de mare impact în economia acestui joc. Mă tem că și cei care-și fac socoteli de alegeri anticipate, și acționează ca și când ar putea fi, greșesc. Rămân prezidențialele din noiembrie-decembrie 2019. Dar a începe de acum campania electorală, și la o intensitate mai degrabă specifică ultimelor zile de campanie oficială, este de domeniul absurdului.

PNL se agață de imaginea președintelui Iohannis, de parcă ar avea de ales între mai mulți candidați. Speranța partidului, de a ieși din criză tras de Președintele României, pentru că nu este capabil să genereze cu adevărat o alternativă la actuala guvernare, este, din păcate pentru liberali, deșartă. Nu pot miza doar pe asta.

Ați spus "toate partidele". Includeți aici și PSD?

Știu că așteptați opinia mea despre cele petrecute în PSD, în aceste ultime două luni. Am să fiu cât se poate de tranșant: și PSD este într-o criză de proiect. Și nu unul care se referă la guvernare, dincolo de câteva decizii absolut condamnabile privitoare la numiri în funcții și demnități publice. Proiectul la care mă refer se referă la viitorul partidului, la structura sa instituțională și, nu în ultimul rând, la funcționarea lui ca o structură democratică.Rezumat, criza internă a PSD vine dintr-un deficit evident, și condamnabil, de democrație. Se confundă niște lucruri, și este o confuzie gravă. Sigur că trebuie luate niște decizii, că nu ne putem pierde în interminabile dezbateri despre nimic, până la urmă. Dar nici nu putem accepta decizii luate într-un cerc restrâns, cu ocolirea organismelor de lucru și de conducere statutare, cu o selecție a cadrelor aproximativă, după criterii de cumetrie, că dacă există capitalism de cumetrie, de ce n-ar exista și politică de cumetrie?

Eu acord tuturor colegilor mei prezumția de bună-credință. Dar în același timp nu pot să cred că deficitul de democrație este rezolvat doar de excluderea din mecanismele de decizie a celor care nu sunt "pe linie". Trebuie ceva mai mult: întoarcerea la fundamentele politicii; pe cine reprezentăm, cum, pe ce valori ne bazăm demersul, ce ideologie promovăm? Până nu vom reveni la un comportament principial (oricât de limbă de lemn ar suna asta!) ne vom tot adânci în criză.

Cea mai proastă abordare ar fi (și este, din păcate!) cea a "învingătorului care ia totul". Asta duce la fracturarea partidului, la formarea unei mase de oportuniști care împiedică dialogul între diferitele grupări din partid, care există, sunt legitime, și cât se poate de în spiritul amintitei democrații.

Și ce ar fi de făcut, în aceste condiții? Ce ar rezolva criza?

Pentru mine rezolvarea crizei trebuie să înceapă de la recunoașterea ei, de la o analiză onestă și deschisă a cauzelor care au generat-o. Și de la asumarea amintitelor responsabilități. Partidul trebuie să redevină partid cu normă întreagă, să nu mai accepte statutul de cumetrie. Nu putem accepta să ne pierdem relevanța doar pentru a confirma că "Liderul are întotdeauna dreptate!". Nu, nu are! Și trebuie să spunem asta ori de câte ori greșește. Dar criza nu trebuie scoasă în afara partidului. Nu vom găsi în afara lui nici soluții, și nici arbitri. Cu atât mai puțin făcători de pace.

Ar fi la fel de eronat să credem că lucrurile se vor rezolva de la sine. Nu se rezolvă. Mereu va fi cineva care, nemulțumit de una sau de alta, să genereze un nou conflict. Cu sau fără temei, nici nu mai contează. Soluția crizei trece, deci, prin redemocratizarea partidului, prin revenirea lui la identitatea care l-a consacrat, cea de social-democrație.

Este criza din PSD și o confirmare, cum spun adversarii politici, că guvernarea este un eșec?

Evident, nu, nici vorbă despre un eșec. Dar nici nu putem fi foarte mulțumiți de ceea ce am făcut din ceea ce am promis. O mai atentă selecție a celor care au fost numiți miniștri și secretari de stat, șefi de instituții centrale și locale, ar fi generat o guvernare mai performantă. Cred însă că am ajuns să consumăm prea multă energie pentru a "gestiona" crizele din partid, pierzând din vedere că, până la urmă, ceea ce contează pentru oameni este buna guvernare, economică și socială.

Ceea ce trebuie să facem acum, dincolo de adesea absurdele evaluări, făcute după criterii arbitrare și de oameni care nu acceptă nici măcar umbra unei transparențe în demersul lor, este calibrarea politicilor publice, pentru a corecta neîmplinirile din anumite domenii. Politicile publice trebuie să rămână modele deschise, capabile să răspundă schimbărilor de conjunctură. Programul de guvernare trebuie respectat, nu fetișizat, dogmatizat, transformat în Biblie. Avem puterea de a ne asuma erorile și de a introduce corecțiile necesare. Dar pentru asta trebuie coerență în acțiunea guvernamentală și un partid pacificat, care să se concentreze pe guvernare.

Mai mult, iar eu am cerut asta încă de acum doi ani, trebuie să avem curajul și determinarea unei ample reforme instituționale a statului. Avem prea multe instituții parazitare, care lungesc nepermis actul administrativ și de decizie, instituind astfel un soi de drept de veto asupra acțiunii Parlamentului și Executivului. Este o atingere gravă adusă funcționării democratice a statului român.

O altă acțiune urgentă, cerută de mulți dintre colegii mei din PSD, este o revizie de fond a cadrului legislativ. Care nu se oprește la domeniul Justiției. În România s-a supra-legiferat, este practic haos, și în mediul de cultură legislativ înfloresc atât corupția, cât și incapacitatea administrativă. Una peste alta, sunt șantiere care ar trebui să fie prioritare pentru partid, și nu luptele pentru putere, care nu duc nicăieri. Cu atât mai mult că nu sunt nici etice, nici protagoniștii o culme a moralității în politică. Sună dur, dar realitatea este și mai dură.

Văd că sunt voci din spațiul public, din partid, din zona intelectualilor cu angajament public, care exprimă serioase îndoieli în legătură cu identitatea ideologică a PSD și pun la îndoială apartenența sa reală la social democrație. Au dreptate? Ce le răspundeți, pentru că sunteți perceput ca un reprezentant al aripii de stânga a PSD?

Din cauza liderului său, care nu poate trece dincolo de dimensiunea de administrator, nu vrea să-și asume și dimensiunea de om politic, dar și din alte motive, PSD are această problemă, a identității. Acum îi trebuie în primul rând o identitate ideologică lipsită de ambiguități, problemă plastic definită drept "coma intelectuală a stângii". Asta nu înseamnă că dreapta este mai productivă în materie de idei și de "ideologie" decât PSD, dar este problema ei. Eu problema PSD o pun în discuție și este obligația mea morală să fac asta.

Coma intelectuală a PSD continuă sub anestezia rezultatelor bune obținute atât în alegerile locale, cât și în cele parlamentare din decembrie 2016. Nu generăm nicio idee nouă, niciun proiect care să ofere identitate unui partid care dă semnale aiuritoare în toate direcțiile spectrului politic. Mă tem că, în partid, nu am înțeles prea bine sursele succesului nostru, cum nu înțelegem de ce pierdem sistematic alegerile prezidențiale de aproape două decenii.

Faptul că întreaga stângă europeană pare intrată în aceeași comă intelectuală, că nu mai este capabilă să se adreseze celor care au nevoie de politici de stânga, într-o lume dominată de politici neo-liberale, și unde statul providență este demontat bucată cu bucată, nu este o scuză pentru PSD. Este la fel de adevărat că, sub presiunea unor realități, economice și sociale, stânga europeană este obligată să se reinventeze. Viitoarele alegeri europene ar trebui să genereze o dezbatere serioasă despre ce înseamnă, acum, stânga în Europa.

PSD nu-și asumă faptul că este, așa a fost să fie, partidul născut din Revoluția Română, dar și partidul care, iarăși istoria a decis așa, e continuatorul stângii social-democrate de la sfârșitul secolului XIX și din perioada interbelică. Asta îl obligă, îl face să datoreze românilor un angajament ferm în favoarea democrației, a echității și justiției sociale.

Un partid de stânga este, prin definiție, unul critic față de capitalism. Nu este o fixație, este o datorie. Or, în cazul ultimei crize economice, o criză previzibilă, anunţată chiar de oameni care gândesc cu capul lor, care nu se lasă duşi de valul conformismului şi al gândirii unice, gândirea critică nu a funcționat. Tot ce am produs, ca soluție, a fost "austeritatea".

Stânga are mari datorii în această privinţă. Ea, care a avut o tradiţie a criticii radicale a capitalismului, care genera modele alternative, care era lidera dezbaterii de idei, este acum de un conformism şi de o banalitate ideatică greu de crezut. Iar în România mai există încă oameni de stânga, de care pare că nu are nevoie nimeni, care sunt ignorați, priviţi ca un soi de curiozități, venite din alt timp. Cred că este momentul să scoatem stânga din coma sa intelectuală, și asta nu se poate fără să elaborăm o agendă de stânga pentru România.

"Comă intelectuală" sună drastic. V-ați radicalizat discursul?

Într-un fel, da. Pentru că nu pot asista liniștit la ceea ce se întâmplă cu noi, ca partid, cu proiectele României, cu relația noastră cu oamenii. Totalitarismul remanent este la originea a ceea ce numim "războiul româno-român", adică a culturii confruntării, care domină acum viața politică și socială a țării. Consensul nu mai are drept de cetate în România. Este un cuvânt obscen. Condamnat la oprobiu. Eliminat din vocabular. Ostracizat.

De asta n-a stârnit nicio emoție, n-a avut niciun ecou, intervenția publică a șefei Reprezentanței Comisiei Europene la București, Angela Cristea, într-o reuniune dedicată relațiilor României cu Uniunea Europeană, din perspectiva președinției rotative a Consiliului Europei, care revine țării noastre în primul semestru al anului 2019. Aș vrea să citez spusele sale, mi se pare important:

"Programul instituţiilor europene de acum şi până la sfârşitul mandatului acestui Parlament European se numeşte "drumul către Sibiu", pentru că ne dorim ca la Sibiu, pe 9 mai 2019, statele membre reprezentate la cel mai înalt nivel să îşi refacă, dacă vreţi, declaraţia de încredere în UE(...) Dacă ne uităm acum la construcţia europeană, care sunt ingredientele ei de succes? Un leadership consensual şi o cooperare loială între instituţii. Asta va trebuie să reuşească România la acest test. Dacă ne uităm la ce se întâmplă pe plan naţional, ne dăm seama că este într-adevăr o provocare, pentru că în România actuală vedem un spaţiu tot mai restrâns pentru acest leadership consensual, pentru consens şi pentru cooperare loială între instituţii. (...) Aici ar veni şi apelul meu către distinşiireprezentanţi ai partidelor politice: v-aş invita ca, pe drumul către Sibiu 2019, să faceţi un ocol pe la Snagov".

Întoarcerea la Consensul de la Snagov? Cine să ne ducă acolo? Pe ce proiect? Cu ce obiective? Nevoia de consens este mai mare ca oricând. Dar nu există nici disponibilitate, nici rațiune, pentru a realiza ceva similar Consensului de la Snagov, din 1995. Singurul consens care funcționează, pe simfonia cătușelor, este cel al lichidării adversarilor politici, indiferent de mijloace și de preț pentru societate, economie, pentru poziția României în Europa și în lume. Ultimul care va rămâne în "viață" va fi "omul consensului". De fapt, el va fi consensul. Politica s-a radicalizat dincolo de rațional, și acoperă orice voce care se pronunță pentru normalitate și cooperare pe marile teme ale interesului național.

Aș adăuga ceva: nevoia de a pacifica scena politică. România nu mai are pe nimeni capabil să joace rolul de arbitru, de făcător de pace. Și, ca de obicei, a ales să scoată conflictele politice în afara țării, mulți sperând că așa rezolvă ce nu pot rezolva aici. Ei bine, nici așa nu este bine. Pentru că aceia la care apelăm nu au cum fi arbitri, că nu sunt "proiectați" instituțional, ca să spus așa, pentru a fi arbitri, iar, ca să fim noi până la capăt, nici pe aceștia nu-i recunoaștem drept arbitri, îi contestăm. Politica românească este blocată.

Pentru că este, totuși, anul Centenarului Marii Uniri, un bilanț al pregătirii lui este posibil, și chiar de dorit. Este pozitiv, sau un eșec?

Mă tem că este un eșec, și PSD va deconta acest eșec, chiar dacă nu este singurul responsabil. Dar responsabil fiind de guvernare, este firesc ca PSD să fie primul care să primească nota de plată pentru ce n-a făcut, ocupat fiind cu lucruri care n-au legătură cu interesul public.

Orice am spune noi, cei din politică, cei care ne ascultă vorbind despre problemele noastre, și care decid în legătură cu soluțiile, nu o fac decât superficial, fără să le pese, de fapt, de interlocutori. Răspunsul este ceva de genul: "Așa, dintr-o dată, nu poți să schimbi nimic!". Bine, și atunci cum poți schimba ceva? Soluția este doar strada, radicalizarea? Dar a schimbat ceva strada, în democrație? Și apoi, ce schimbare este aceea care nu are la bază dialogul, comunicarea, între subiecții schimbării? Sunt întrebări esențiale, din punctul meu de vedere, pentru a înțelege cum ar putea să arate viitorul României.

Chiar este anul Centenarului Marii Uniri, deși mai nimic nu arată asta. Moment de bilanț. Un bilanț pe care îl refuzăm, și nu înțeleg de ce. Nu avem ce pune în el? Avem! A fost un secol zbuciumat, am trecut, ca națiune, prin două războaie distrugătoare, și apoi prin cel mai perfid conflict, Războiul Rece, care ne marchează viața și acum. Am rezistat, ca națiune. Am crescut, economic, social, cultural. Am rezolvat unele dintre problemele generate de subdezvoltare. Altele rămân de rezolvat. Ne-am asigurat securitatea internă și externă, ne-am integrat în spațiul euro-atlantic. Am construit un sistem politic democratic, după toate totalitarismele din mai bine de jumătatea de secol care s-a încheiat cu Revoluția din Decembrie 1989. N-a fost simplu. Toate astea au avut niște costuri. Ni le-am asumat, și în 1918, și în 1941, și în 1989. Acum nu vrem să vedem viitorul decât ca o continuare a actualului război româno-român, care, de la o metaforă, până la urmă, așa cum a fost și aceea a celor două Românii, a devenit o realitate? Și dacă cele două Românii există-și mă tem că există!-cine le unește din nou?

La capitolul datorii aș pune și pregătirea pentru preluarea Președinției Rotative a Consiliului Uniunii Europene. Nu știu, poate că, birocratic vorbind, vom face față cumva. Rutina birocratică de la Bruxelles face minuni și cu berzele chioare. Întrebarea este ce propunem noi, ce dă identitate acestei Președinții? Ce vor să spună românii Europei? Cum văd ei viitorul? Cum văd ei construcția europeană, cum judecă cei unsprezece ani de apartenență la UE? Care ne sunt problemele, care prioritățile?

Sunt și alte proiecte pe cale de a eșua, despre care voi vorbi pe larg cu proxima ocazie. Din păcate nimic nu mă face să fiu optimist. Pentru că nu mai putem construi nimic în jurul unui proiect, dialogul și cooperarea fiind imposibile. Nu știu când se vor consuma toate aceste frustrări și conflicte din politică și din societatea civilă. Liderii politici nu există doar pentru a fi demonizați, sau zeificați.

De unde toate astea, de unde lipsa asta de performanță în politică?

Traversăm o gravă criză de încredere. Este starea generală a societății românești. Criza de încredere are multe surse, dar un singur efect: proastă guvernare. Fără încredere nu putem construi nimic durabil. Suntem o societate a suspiciunii generalizate, iar isterica "luptă" anti-corupție nu ne ajută. Am greșit, toți, și politicieni, și cetățeni, atunci când am înlocuit obiectivul strategic al României post-comuniste, integrarea europeană și euro-atlantică, obiectiv care a ținut loc de proiect național până la jumătatea anilor 2000, cu "lupta anti-corupție". Corupția, reală și a cărei existență nu o contestă nimeni, este doar un aspect al procesului complicat, și de durată, al restructurării instituționale a statului, refacerii aparatului său productiv, redefinirea națiunii și valorilor care o țin unită.

Populismul soluțiilor simple este, din păcate, singura ideologie care nu se dovedește o ficțiune în România. Populismul a vrut să ne facă să credem că, dacă "stârpim" corupția, rezolvăm, ca prin minune, TOATE problemele economiei și societății românești. Sărăcia, starea mizerabilă a infrastructurii, crizele sistemelor publice de educație și sănătate, toate se rezolvă cu o viguroasă reprimare a "corupției".

Asta a ucis orice încercare de a construi un proiect național, care să ne ajute să atingem obiectul cu adevărat strategic al țării, după aderarea la UE: depășirea subdezvoltării și reducerea decalajelor de dezvoltare care ne despart de Occidentul european. Decalaje care, în multe domenii, se adâncesc, în ciuda programelor europene de solidaritate.

Chiar nu avem niciun motiv de optimism?

Se spune că pesimistul este un optimist bine informat. Întâmplarea face să fiu bine informat. Optimismul este o stare care poate fi înșelătoare. Mai ales după experiențele neplăcute din ultimul timp, când m-am lecuit de multe naivităţi, prefer realismul. Pentru că realistul vede motivele pesimismului, și încearcă să rezolve problemele, nu să caute vinovați. Asta vreau să fac: în domeniul în care mă simt responsabil, cel al culturii naționale, să construiesc soluții. Iar lista problemelor este lungă.

Ați inițiat un proiect legislativ, care între timp a devenit lege. Se referă la Muzeul Filatelic Național. De ce a fost acesta necesar?

Legea a fost necesară pentru a corecta câteva probleme care au făcut ca în acest moment patrimoniul filatelic național, de o valoare excepțională, evaluat de unii specialiști la aproximativ 500 de milioane de euro, să stea sigilat în cutii, departe de ochii publicului.

Prin legea 298/2013, Muzeul Național Filatelic, din sucursală fără personalitate juridică a Companiei Naționale "Poșta Română", a fost reorganizat ca secție fără personalitate juridică a Muzeului Național de Istorie a României, iar cu valoarea contabilă a Colecției au fost stinse o parte din datoriile Poștei către stat.

Problema a apărut atunci când patrimoniul muzeului a fost sigilat și dat spre păstrare Băncii Naționale. Deși atât BNR, cât și MNIR, au depus eforturi pentru aplicarea legii, s-a dovedit că aceasta trebuie modificată, deoarece Muzeul Filatelic a fost reorganizat ca secție a MNIR, dar sarcina protejării, gestionării și punerii în valoare a acestei colecții a revenit Băncii Naționale, care nu are expertiza necesară, chiar dacă deține spații adecvate pentru conservarea colecției, motiv pentru care și astăzi Colecția Filatelică a României stă sigilată în cutii. Am participat la discuții cu cele două părți în anul 2017, când dețineam funcția de ministru al Culturii, iar concluzia a fost una singură: legea trebuie modificată. Prin urmare, am inițiat o lege în acest sens, care a fost adoptată de Parlament și promulgată de președintele Klaus Iohannis, și care corectează toate problemele cu care cele două instituții s-au confruntat până acum. MNIR dispune de laboratoarele necesare și de specialiști pentru a putea expertiza, evalua, conserva și expune această importantă comoară a României. Este un proces laborios, dar sunt convins că, într-un orizont de timp nu foarte lung, publicul, și mai ales pasionații de filatelie, se vor putea bucura de una dintre cele mai importante colecții filatelice din lume.

Urmează și alte inițiative legislative din partea mea. Este felul meu de a spune că PSD are obligația morală să contribuie, cu idei și cu măsuri de ordin legislativ, la reinventarea politicii şi recâştigarea demnităţii şi prestigiului politicianului şi partidelor, ca elemente esenţiale ale sistemului politic democratic. El trebuie să fie promotorul unei analize de fond a cauzelor şi consecinţelor crizei democraţiei reprezentative, pentru a găsi noi forme de implicare a cetăţenilor în viaţa politică, pentru asumarea de responsabilităţi.

Get it on App Store Get it on Google Play


  Flux de stiri

Vezi cele mai noi stiri

  TOP STIRI CELE MAI

Iti place noua modalitate de votare pe stiridiaspora.ro?
Contact | Politica de confidențialitate | Politica cookies |

Vezi versiune mobil
Vezi versiune tabletă
Vezi versiune desktop

cloudnxt2
YesMy