Decizie istorică. CEDO dă dreptate statului român în procesul în care judecătorii români cer restanțe salariale de sute de mii de euro

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins, în unanimitate, cererile formulate de cinci judecători şi foşti judecători români care s-au plâns de neexecutarea integrală a unor hotărâri judecătoreşti prin care statul fusese obligat să le plătească diferite sume de bani cu titlu de despăgubire pentru diferenţele de remuneraţie considerate a fi discriminatorii în raport cu alte categorii de magistraţi sau funcţionari, informează CEDO într-un comunicat de presă dat publicităţii, joi, și preluat de Agerpres.

În cauza Puşcaşu şi alţii împotriva României, Curtea a considerat că, în pofida duratei semnificative a întârzierilor, neexecutarea integrală a hotărârilor nu a adus atingere esenţei dreptului reclamanţilor de a obţine executarea acestora şi nu le-a impus o sarcină individuală excesivă.

Printr-o decizie de Cameră din 13 octombrie 2026, pronunţată în cauza Puşcaşu şi alţii c. României (cererile nr. 2598/24, 2721/24, 11485/24, 13549/24 şi 13550/24), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită într-un complet de şapte judecători, a respins, în unanimitate, cererile ca fiind vădit neîntemeiate. Această decizie este definitivă, conform comunicatului de presă.

Ce au reclamat judecătorii români

Reclamanţii sunt cinci cetăţeni români, judecători sau foşti judecători, care au obţinut hotărâri judecătoreşti favorabile prin care Ministerul Justiţiei şi instanţele la care şi-au exercitat funcţia de magistrat au fost obligate să le acorde beneficii financiare, din care ar trebui să mai primească, conform susţinerilor reclamanţilor, sumele de 60.000 EUR, 30.000 EUR, 107.454 EUR, 571.891,74 EUR şi, respectiv, 381.868,12 EUR.

Între 2006 şi 2009, magistraţii români au iniţiat numeroase acţiuni în justiţie menite să constate existenţa unei discriminări salariale faţă de alte categorii de magistraţi sau funcţionari care beneficiau de un regim de remunerare mai avantajos. Aceste acţiuni au determinat, în general, instanţele să constate o diferenţă nejustificată de remunerare şi să acorde reclamanţilor drepturile revendicate sau despăgubiri.

Datorită valorii ridicate a sumelor în cauză, a căror plată reprezenta un efort semnificativ pentru bugetul de stat, Guvernul a adoptat, începând din 2009, mai multe acte normative succesive pentru a eşalona plata acestora. Statul a plătit sumele pe care le considera datorate magistraţilor în temeiul hotărârilor pronunţate între 2006 şi 2010, prin tranşe anuale succesive eşalonate între 2008 şi 2015.

Val de procese în perioada 2016-2021

În perioada 2016-2021 s-a conturat un nou val de litigii la nivel naţional, referitor la interpretarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în perioada 2006-2010 şi la stabilirea veniturilor magistraţilor în noul cadru legislativ, care prevedea ca modalitate de salarizare nivelul maxim în cadrul fiecărei categorii profesionale.

În acest context, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794/2016, a decis că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale.

Printr-o decizie nr. 36/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a explicat că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a conturat o nouă serie de litigii salariale între magistraţi şi Ministerul Justiţiei, precum şi instanţele la care aceştia îşi exercitau funcţia, privind chestiunea dacă beneficiile recunoscute anterior prin jurisprudenţă sau prin anumite legi în favoarea altor magistraţi sau funcţionari publici ar trebui să li se extindă şi lor, în numele principiilor egalităţii şi nediscriminării. S-au adăugat, de asemenea, cereri de executare silită şi acţiuni având ca obiect stabilirea penalităţilor de întârziere.

Considerând că plata imediată a tuturor creanţelor salariale risca să aibă un impact semnificativ asupra bugetului de stat, Guvernul a continuat să adopte în fiecare an dispoziţii legale care prevedeau eşalonarea plăţii sumelor respective şi a dobânzilor aferente. Ulterior, având în vedere creşterea constantă a deficitului public al ţării începând cu 2019, iniţierea de către Consiliul Uniunii Europene a unei proceduri privind deficitul excesiv împotriva României şi contextul pandemiei de COVID-19, Guvernul a continuat să adopte ordonanţe anuale privind măsuri bugetare şi fiscale, cu scopul de a reduce cheltuielile publice într-o situaţie pe care o califica drept urgentă şi extraordinară.

În 2023, Guvernul a decis ca plata scadenţelor neplătite să fie eşalonată pe o perioadă de cinci ani, începând cu 2024. În 2025, având în vedere că în 2024 deficitul public se agravase şi mai mult, ajungând la 9,3 % din PIB, şi ţinând seama de recomandările formulate în 2025 pentru România la nivel european, Guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă care prevedea amânarea până în 2026 a scadenţelor de plată care ar fi trebuit achitate în 2025, dar care nu fuseseră încă achitate la data intrării sale în vigoare.

Guvernul a platit sume considerabile magistraților

Guvernul precizează că, pentru perioada cuprinsă între 2006 şi 2022, Ministerul Justiţiei a plătit magistraţilor, în executarea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor administrative, suma de 2.556.604.346 RON, adică aproximativ 604.398.190 EUR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii a plătit, din 2006 până în iunie 2026, suma de 118.305.943 RON, adică aproximativ 27.641.575 EUR, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a plătit, la rândul său, pentru perioadele cuprinse între 2010 şi 2022, suma de 4.579.420.000 RON, adică aproximativ 1.002.061.269 EUR.

Guvernul precizează, de asemenea, că în perioada 2006-2025 toate celelalte ministere luate împreună au plătit funcţionarilor publici, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, suma totală de aproximativ 73.234.680 EUR.

Potrivit Guvernului, pentru anul 2026, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul General, în calitate de ordonatori de credite, au solicitat alocarea sumei totale de aproximativ 1.400.000.000 EUR cu titlu de restanţe neplătite decurgând din hotărâri judecătoreşti şi decizii administrative, inclusiv dobânzi.

Conform informaţiilor furnizate de Guvern, indemnizaţia medie netă a unui magistrat, stabilită prin lege, şi pensia medie netă a unui magistrat sunt cu mult superioare salariilor medii din celelalte instituţii publice, precum şi pensiei medii nete din sistemul public.

Invocând articolul 6 (dreptul la un tribunal) şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii), reclamanţii s-au plâns de faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea lor cu privire la diverse beneficii financiare nu au fost executate integral şi denunţau o încălcare a dreptului lor la un tribunal şi a dreptului la respectarea proprietăţii lor.

Motivarea CEDO

Curtea reaminteşte că nu are rolul de a se substitui instanţelor interne şi că interpretarea legislaţiei naţionale revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti. Ea observă totuşi că, de-a lungul timpului, fără a modifica în mod formal legile succesive care reglementează remuneraţia magistraţilor, jurisprudenţa constituţională şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au contribuit la reconfigurarea cadrului juridic aplicabil remuneraţiei judecătorilor. De altfel, atunci când judecătorii naţionali au fost chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi, participarea lor la adoptarea unor astfel de decizii era susceptibilă să genereze un conflict de interese, interesul lor patrimonial personal putând interfera cu exercitarea imparţială a funcţiilor lor judiciare.

În plus, instanţele par să îşi fi depăşit rolul tradiţional de interpretare şi aplicare a legii, situaţie susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese interinstituţional care relevă o tensiune între puterea judecătorească şi puterile legislativă şi executivă. Or, Curtea subliniază că judecătorul naţional nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente în alegerea politicilor bugetare şi economice, priorităţile în materie de cheltuieli şi alocarea resurselor publice intrând în competenţa puterilor executive şi legislative, care dispun, în acest domeniu, de o largă marjă de apreciere.

Curtea reiterează că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Totuşi, ea consideră că prezenta cauză priveşte circumstanţe excepţionale şi constrângeri economice şi bugetare pe care autorităţile au trebuit să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă.

În plus, Curtea reaminteşte că, într-o situaţie de criză economică acută, un stat poate lua măsurile pe care le consideră necesare, nu numai pentru a remedia criza bugetară a momentului, ci şi pentru a-şi redresa finanţele publice în mod durabil. Curtea observă, de asemenea, că multiplicarea acţiunilor în justiţie şi a deciziilor interpretative a îngreunat orice estimare prealabilă a costului total al acestor creanţe şi a impactului lor asupra finanţelor publice.

În acest context, chiar dacă hotărârile judecătoreşti favorabile reclamanţilor nu au fost încă executate în integralitate şi chiar dacă s-a decis o amânare a plăţii, autorităţile naţionale au pus în aplicare, într-un context de criză acută şi de durată şi în ciuda insuficienţei resurselor financiare disponibile, o serie de ajustări succesive care le-au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice şi garantarea menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale. Această abordare reflectă eforturile depuse de autorităţile naţionale în vederea asigurării unui echilibru între interesele publice şi cele private în cauză.

Măsurile de eşalonare, reeşalonare şi amânare a plăţii creanţelor au fost decise prin acte normative previzibile şi obiectivele enunţate în aceste acte legislative priveau interesul general şi urmăreau scopul legitim de a reduce cheltuielile publice, de a reechilibra bugetul şi de a redresa situaţia economică a ţării, se arată în decizie.

Ramâne la aprecierea statului cât poate cheltui cu salariile

Curtea reafirmă că nu îi revine sarcina de a stabili dacă ar fi putut fi adoptate alte măsuri pentru reducerea deficitului bugetar şi depăşirea crizei economice, aceste chestiuni intrând în sfera marjei de apreciere a statului. În plus, nu revine judecătorului naţional să se substituie autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte opţiunile de politică bugetară şi economică, definirea priorităţilor în materie de cheltuieli şi repartizarea resurselor publice ţinând de competenţa puterilor executivă şi legislativă, care dispun în această privinţă de o largă marjă de apreciere.

Conform deciziei, toate măsurile luate de autorităţi se înscriu în cadrul unui program de austeritate mai cuprinzător, menit să asigure o contribuţie la efortul bugetar atât a altor funcţionari publici, cât şi a societăţii româneşti. Curtea observă că sumele datorate tuturor celorlalţi funcţionari erau mult mai mici decât cele datorate magistraţilor.

Sumele restante solicitate de către reclamanţi sunt substanţiale, recunoaşte Curtea. Totuşi, veniturile lunare pe care reclamanţii în cauză le-au primit şi continuă să le primească sunt cu mult mai mari decât salariul sau pensia medie din România şi depăşesc chiar şi indemnizaţiile primite de cele mai înalte autorităţi ale statului. Astfel, CEDO nu poate trage concluzia că reclamanţii fac parte dintr-un grup vulnerabil şi că neplata integrală şi imediată a sumelor solicitate i-a privat de singurul lor mijloc de subzistenţă sau i-a expus riscului de a nu dispune de mijloace suficiente pentru a-şi asigura subzistenţa. Curtea consideră, aşadar, că reclamanţii nu au demonstrat că neexecutarea, până în prezent, integrală a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor le-a impus o sarcină individuală excesivă.

În sfârşit, Curtea reiterează că, într-un context de dificultăţi economice şi bugetare excepţionale, precum cel din prezenta cauză, autorităţile naţionale competente, şi anume puterea legislativă şi cea executivă, sunt cele mai în măsură să ţină seama de contextul socioeconomic specific al statului membru şi să adopte, în exercitarea competenţelor lor respective, măsuri adecvate pentru a asigura concilierea intereselor în cauză.

Atâta timp cât măsurile puse în aplicare asigură un just echilibru între interesele concurente în cauză, Curtea nu pune la îndoială oportunitatea acestora. În caz contrar, ar exista riscul de a se substitui, în contradicţie cu principiul subsidiarităţii, autorităţilor naţionale într-un domeniu în care acestea dispun de o largă marjă de apreciere.

În aceste condiţii, Curtea nu poate concluziona, în ciuda duratei semnificative a perioadelor de neexecutare în cauzele de faţă, că executarea parţială a hotărârilor litigioase ar fi adus atingere esenţei însăşi a dreptului reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti sau le-ar fi impus o sarcină individuală excesivă. Rezultă, prin urmare, că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse.

Curtea, în unanimitate, declară cererile inadmisibile. Decizia a fost adoptată de o Cameră formată din şapte judecători: Lado Chanturia (Georgia), preşedinte; Faris Vehabovic (Bosnia şi Herţegovina); Anja Seibert-Fohr (Germania); Ana Maria Guerra Martins (Portugalia); Sebastian Răduleţu (România); Andras Jakab (Austria); Corinna Wissels (Olanda).