Este povestea unui român care acum pare împărțit între două lumi. Povestea și-a expus-o într-un clip pe o rețea de socializare. Acum vine în România, ar vrea să rămână, dar spune că nu poate și mereu pleacă în afară. Iată ce spune acesta:
„N-am avut nimic când am plecat. Niciun plan, niciun loc de muncă, nicio siguranță. Doar speranță. Și o naivitate specifică vârstei.” Așa începe mărturia unui român plecat în străinătate în urmă cu mai bine de două decenii. Cuvintele lui nu sunt doar o confesiune personală, ci un avertisment sincer adresat tinerilor care cred că viața începe, obligatoriu, peste granițe.
„Veți fi priviți ca niște străini, chiar dacă vorbiți limba lor perfect.”
Cea mai grea lecție în străinătate nu a fost munca, nici singurătatea. A fost marginalizarea. „Nu contează cât de bine vorbești limba. Pentru ei ești un străin. Mereu. Privirile, tonul, felul în care ești tratat... toate îți amintesc zilnic că nu aparții acelui loc.” Această senzație de „a nu fi de-al lor” nu dispare niciodată, oricât ai încerca să te integrezi.
Pe de altă parte, spune că mirajul banilor i-a orbit judecata. „Credeam că o să mă îmbogățesc. Că o să trimit bani acasă, o să-mi fac o casă, o să fiu fericit. Dar nu a fost așa. Da, am câștigat bani. Dar tot ce am câștigat am cheltuit pe chirii, taxe, întreținere, rate. Banii vin și pleacă. Viața rămâne grea.”
Anii au trecut, iar românul s-a întors acasă periodic. Dar cu fiecare revenire, parcă România îi devenea tot mai străină. „Prietenii din copilărie nu mai sunt. Cei care au rămas, îți spun că te-ai schimbat, că ai figuri de străin, că nu mai ești ‘de-al lor’. Dar ei n-au trăit ce-am trăit eu. Nu știu cum e să-ți cari viața în valiză, să lucrezi pe rupte pentru un salariu cu care abia trăiești.”
Mentalitatea din țară i-a devenit, cu timpul, tot mai greu de înțeles. „Românul le știe pe toate. Dacă vii cu idei din afară, ești luat peste picior. ‘Ce știi tu, că ai stat pe-afară?’. Nu mai ai loc nici în țară, nici afară. Devii un străin și aici, și acolo.”
„De doi ani încerc să mă întorc acasă. Nu pot.”
După o perioadă lungă în diaspora, românul a decis să se întoarcă definitiv în România. Dar, paradoxal, integrarea în propria țară i se pare acum mai grea decât adaptarea în Occident. „Încerc să mă stabilesc aici, dar parcă nu mai pot. Totul mi se pare străin. Sistemul, oamenii, haosul din instituții. Nu mai știu cum să trăiesc românește.”
Vorbește deschis despre nevoia de a înțelege costurile reale ale plecării. „Da, câștigi mai mult afară. Poate 2.000, poate 3.000 de euro. Dar plătești pe măsură. Ești controlat, stresat, nu ai timp de tine. În România câștigi mai puțin, dar e altceva. Ai oameni dragi aproape, ai timp să respiri. Dacă aș avea din nou 19-20 de ani, n-aș mai pleca. Aș rămâne și mi-aș construi viața aici, cu toate greutățile.”
Mesajul lui, dureros, este clar: plecarea nu e întotdeauna soluția. „Nu vă spun să nu plecați. Dar cântăriți bine. Puneți totul în balanță. Viața vi se poate schimba radical de la o decizie aparent banală. Efectul future, îi ziceam într-un videoclip. Orice alegere mică îți poate schimba cursul vieții.”
La final, vocea i se frânge, dar mesajul rămâne puternic:
„Nu e ușor nicăieri. Nu sunt câini cu colaci în coadă. În diaspora viața e scumpă, grea și rece. În România e haos, dar e și căldură. Dacă ai forța să construiești aici, fă-o. Nu fugi după iluzii. Eu am învățat lecția prea târziu.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
